di Cristina Cotarta

În ultimele decenii, Italia a devenit una dintre principalele destinații pentru românii care au ales să emigreze. Motivați de căutarea unei vieți mai bune, oportunități de muncă sau dorința de a fi aproape de comunități deja consacrate. Un număr semnificativ de români foarte tineri în anii 1993/1994 au ales Sacrofano cu scopul de a se sacrifica câțiva ani pentru a-și garanta o siguranta economică și apoi întorcanduse „acasă” pentru a-și construi o familie langă cei dragi. Anii au trecut și majoritatea s-au întors „acasă” în România doar în vacanță. În ciuda faptului că au suferit episoade sporadice de discriminare, majoritatea comunității românești din Sacrofano se simte inclusă și pe deplin acceptată în societate; legătura creată de-a lungul timpului a făcut din Sacrofano o a doua „casă”, sentiment care este evident mai ales în rândul tinerilor carora le este imposibil să se definească în întregime români sau italieni.Complexitatea identitară a celor de-a doua generații, sentimentul de a fi „jumătate și jumătate” prin hranirea si deschiderea către două rădăcini socio-culturale, reprezinta o valoare adăugată în societatea globalizată de astăzi, în care viitorul lor cu greu se va limita într-un orizont îngust ca cel delimitat de Italia şi România. Comunitatea românească cu domiciliul în Sacrofano este tânără, iar o parte din ea este formată din a doua generație, adică copiii străinilor născuți în Italia sau copii imigranți care au absolvit studiile primare. Când ajunge în România, un copil crescut în Italia este deseori indicat cu fraze ca „a venit italianul”. În Italia, colegii de școală îl numesc „românul”. Sunt copii cu două țări. Sunt diferiți și adesea își simt diversitatea ca pe o povară. Tocmai în faza de viață a copilăriei și adolescenței, politicile de integrare se pot dovedi a fi mai eficiente, permițând copiilor emigranților să obțină instrumentele și capitalul social comparabile cu cele ale colegilor lor italieni necesare unei tranziții fericite și pașnice către maturitate. Trecerea de la prima la a doua generație de imigranți prezintă întotdeauna elemente de discontinuitate de natură cognitivă, comportamentală și socială. Un prim element de discontinuitate constă cu siguranță în sistemul diferit de așteptări care, în majoritatea cazurilor, distinge copiii imigranților de părinții lor. A doua generație care își finalizează procesul de socializare au interese, stiluri de viață și dorințe de consum care tind să le urmeze cu fidelitate pe cele ale semenilor lor; cu greu consideră că metodele de „integrare subalternă” trăite de părinţii lor sunt acceptate.Slujbele grele, obositoare, repetitive, adesea neapreciate social prin care imigranții români din prima generație au reușit să obțină un venit și un rol în țara străină nu sunt acceptate de a doua generație ca pe un destin anume, ba chiar au tendința de a fi respinse. Sacrificiul părinților a reușit cu siguranță să lase o amprentă de neșters asupra celor de-a doua generații. Elevii români sunt bine integrați în sistemul de învățământ italian. Printre aceștia se numără mulți tineri care au obținut rezultate excelente, finalizându- și studiile într-un mod lăudabil