Pe măsură ce tensiunile din Europa de Est se reaprind, mulți români se gândesc la un scenariu care părea de neconceput până acum câțiva ani: ce s-ar întâmpla dacă Rusia și-ar îndrepta atenția spre România, în ciuda protecției oferite de NATO? Având în vedere că serviciul militar obligatoriu a fost abolit în România.
Ipoteza rămâne puțin probabilă, dar teama aduce în prim-planul dezbaterii un subiect comun în rândul generațiilor mai tinere: cine ar fi dispus să apere țara în caz de conflict?
Pentru a înțelege cum privesc românii o potențială mobilizare, am adunat mărturii de la mai mulți tineri din țară. Se conturează o imagine complexă, marcată de neîncredere față de instituții, temeri reale și o respingere puternică a ideii unui sacrificiu impus de sus.
Mulți dintre tinerii intervievați spun că nu s-ar simți pregătiți să lupte. Nu pentru că le lipsește atașamentul față de țara lor, ci pentru că nu vor să fie chemați să plătească „consecințele deciziilor politice luate fără ei și adesea împotriva lor”.
Un sentiment recurent este cel al unei legături profunde cu România, dar însoțit de convingerea că războiul nu este calea de urmat. Statul, explică ei, nu a creat o relație de încredere suficientă pentru a-i convinge să-și riște viața pentru el.
Mărturiile colectate indică o rezistență predominantă la participarea directă la un conflict armat. Nu este vorba, explică tinerii intervievați, de o lipsă de atașament față de România, ci mai degrabă de o evaluare realistă a propriilor limite și a contextului instituțional.
„Nu m-aș simți pregătit să lupt”, spune unul dintre tineri. „Nu pentru că nu mi-ar păsa de țara mea, ci pentru că nu vreau să sufăr consecințele deciziilor politice luate fără noi și adesea împotriva noastră.”
Un alt tanar subliniază decalajul dintre generația sa și pregătirea militară:
„Nu aș merge la război pentru că nu am nicio pregătire. Fac parte din generația care petrece ore întregi în fața calculatorului, iar asta nu ajută în război. Dar aș da o mână de ajutor în orice mod posibil, atâta timp cât nu lupt fizic sau nu port o armă, pentru că nu ar ieși nimic bun din asta.”
La mai bine de treizeci de ani de la Revoluția din 1989, un sentiment de deziluzie persistă în conștiința colectivă. Mulți tineri vorbesc despre o țară care, în ciuda progreselor, nu a reușit să garanteze securitatea socială și economică. Acest lucru slăbește motivația de a „apăra statul”. Perspectiva unui conflict exacerbează această stare de rău: ideea de sacrificiu pare nu doar nedreaptă, ci și zadarnică.
„Nu vreau să mor pentru un ideal care nu mi se pare al meu”, spune unul dintre intervievați. O frază care rezumă spiritul unei întregi generații: România contează, dar nu cu prețul vieții într-un război perceput ca absurd și anacronic.
Imaginea care se conturează este cea a unei țări în care simțul civic nu a dispărut, ci a căpătat forme noi.
Tinerii nu resping ideea de a proteja ceea ce iubesc – familia, casa, comunitatea – dar nu mai acceptă retorica sacrificiului pentru „idei și idealuri abstracte”. Într-o lume marcată de incertitudine geopolitică, vocile lor transmit un adevăr adesea nerostit: războiul, pentru cei care au crescut după 1989, nu reprezintă eroism, ci eșec politic.
Interviurile pe care le-am colectat dezvăluie un sentiment larg răspândit: nimeni nu vrea să meargă la război. (Traduzione di Cristina Cotarta).